Editoriale

Venirea la putere a guvernului Bolojan parca ne-a teleportat in timp, fie in 2010, atunci cand Traian Basescu prelua pozitia de purtator de cuvant al Guvernului pentru a anunta cresterea TVA si reducerea salariilor bugetarilor (si a pensiilor, dar acea masura nu a putut fi implementata), sau chiar in anii 1990, atunci cand cuvintele "criza” si "austeritate” intrasera in vocabularul cotidian.

Aproape in fiecare zi vedem cate un oficial guvernamental prezentand noi masuri prin care ar urma sa mai fie strans niste maruntis la "cutia milei” care a ajuns sa fie bugetul national sau sa fie reduse pe ici, pe colo cheltuielile publice. In ambele cazuri, masurile prezentate au fost prea timide pentru a rezolva problema deficitului bugetar, dar suficient de intruzive incat sa enerveze mare parte a populatiei. Nici de data aceasta nu s-a discutat nimic despre largirea bazei de impozitare catre categorii de persoane fata de care unele partide au sensibilitati electorale, asa ca ramanem cu o povara fiscala distribuita neuniform, ceea ce incurajeaza pe de o parte evaziunea fiscala, iar pe de alta parte migratia in randul populatiei tinere.

S-a discutat, insa, despre un subiect care ne face sa ne teleportam in timp chiar mai departe de 2010 sau de anii 1990. Mai exact, despre una dintre reminiscentele de baza ale comunismului in Romania, si anume companiile de Stat. Inca din primele zile de mandat premierul a prezentat situatia bizara si cel mai probabil ilegala a vilei inchiriate de RAAPPS catre Eximbank in mod indirect, printr-un intermediar a carui existenta nu are nicio justificare, ca exemplu de dezmat in companiile de Stat, ulterior aparand numeroase alte exemple revoltatoare din multimea de entitati despre care, in multe cazuri, nici macar nu stiam ca exista.

Excesele care au loc in aceste companii, la adapostul scuzei ca nu sunt institutii bugetare, ci functioneaza dupa legea societatilor comerciale, au facut ca in cel de-al doilea pachet de masuri anuntat de Guvern in aceste zile sa fie incluse masuri de corectare a situatiei. Printre aceste masuri se numara limitarea indemnizatiilor, reducerea numarului membrilor din Consiliile de Administratie si stabilirea de indicatori de performanta pentru persoanele din conducere. Potrivit premierului, "problema pe care o avem este ca acei oameni sa fie competenti – asta e o conditie de baza. Si a doua problema este sa nu creada ca li se cuvine, ci sa fie constienti ca au o mare responsabilitate, avand o raspundere de pus in practica si netrebuind sa ii faca de ras pe cei care i-au propus... Din punctul meu de vedere, oamenii care sunt astazi in companii, daca accepta indicatori de performanta care sunt corect stabiliti, nu au decat sa ramana mai departe si sa puna acesti indicatori in practica”.

Prezenta in aparatul guvernamental a unor persoane provenite din mediul privat pare sa dea si mai multa credibilitate acestei declaratii de aparent manager de holding facuta de cel in subordinea caruia se afla majoritatea acestor companii. Cum ar veni, in sfarsit Statul se reformeaza si actioneaza dupa principiile pe care le vedem la companiile private, acolo unde lipsa de performanta se sanctioneaza, iar rezultatele bune se premiaza.

Daca ne uitam, insa, in trecut observam ca au mai fost si altii care au stabilit indicatori de performanta pentru companiile de Stat. "Avand in vedere rezervele existente, pana in 1995, productia de lignit si carbune trebuie sa ajunga la circa 80 de milioane de tone, iar cea de huila cocsificabila la peste 20 de milioane de tone, asigurandu-se cel putin 90% din necesarul de carbune cocsificabil. Va trebui sa creasca productia de metale neferoase, care trebuie sa asigure in intregime necesarul economiei nationale”, stabilea in noiembrie 1989 tovarasul Nicolae Ceausescu la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Roman, promitand in acelasi timp o crestere cu 30-50% a productiei industriale (sursa: historia.ro). Bineinteles, directorii entitatilor din economia centralizata erau cei insarcinati cu implementarea indicatorilor de performanta stabiliti in acest mod. Exact cum faceau asta, s-au facut numeroase documentare si nu are rost sa mai comentam. Numirea lor avea loc, ca si acum, pe criterii care aveau prea putin de a face cu metodele din economia privata.

Aici are loc de fapt ruptura intre imaginea de corporatie pe care ar vrea sa o transmita publicului premierul si realitatea care e mai degraba comunista decat corporatista. In firmele private, proprietarii, fie ei actionari sau asociati, decid pe cine numesc in conducerea executiva (asta daca nu conduc personal firma), iar rezultatele obtinute de persoanele numite acolo influenteaza valoarea firmei si implicit averea respectivilor proprietari. Asta nu inseamna ca in companiile private nu exista manageri incompetenti, dar rezultatele incompetentei lor sunt resimtite direct de persoanele care au avut proasta inspiratie de a-i numi acolo, asa ca exista in mod natural interesul de a face lucrurile bine.

De altfel, ideile aparent revolutionare sunt implementate deja intr-o forma sau alta la multe dintre companiile de Stat. Exista deja indicatori de performanta, iar membrii conducerii sunt selectati printr-o procedura reglementata de OUG nr. 109/2011, ceea ce nu a impiedicat accederea in acele functii a unor persoane care de cele mai multe ori au legaturi puternice cu partidele politice.

In alta ordine de idei, felul in care este structurata proprietatea Statului roman face sa coexiste in portofoliul acestuia companii care ar putea fi conduse si de un comitet de pisici si tot ar obtine profituri mari, in timp ce altele sunt mentinute in viata in mod artificial si nu ar putea fi salvate nici daca ar invia Steve Jobs si ar ajunge la conducerea lor. In aceste conditii, indeplinirea oricarui fel de indicatori de performanta nu tine de calitatile manageriale, ci de "repartitia” pe care o prinzi, la fel ca pe vremea comunismului.

Eficientizarea companiilor de Stat este o utopie dupa care alearga, cel putin la nivel declarativ, toate guvernele post-comuniste. In realitate, nu numai ca eficienta e aproape imposibil de atins in cazul lor, dar nici macar nu e problema principala. Chiar daca ar functiona exact ca niste companii private si ar obtine rezultate comparabile cu acestea, in peste 90% din cazuri nu exista niciun motiv pentru care nu ar face asta chiar din pozitia de companii private, iar Statul sa primeasca echivalentul lor in bani si sa se rezume la menirea sa reala, aceea de a oferi servicii publice.

Care poate fi motivul pentru care exista doua banci detinute de Stat intr-un sistem bancar in care marea majoritate a bancilor sunt private si asigura toata gama de servicii de care ar putea avea nevoie clientii lor? De ce exista un distribuitor si doi furnizori de energie electrica detinuti de Stat pe piete pe care activeaza si altii privati? De ce OMV Petrom e privat, iar Romgaz e detinut de Stat? De ce Hidroelectrica sau Nuclearelectrica sunt in concurenta cu producatori privati de energie din surse regenerabile, sau chiar intre ele? De ce exista operatori de transport aerian sau pe calea ferata in proprietatea Statului, daca deja in acele domenii exista oferte private puternice? De ce are Statul un producator de medicamente in proprietate, in conditiile in care marea majoritate a medicamentelor fie sunt produse local de firme private, fie sunt importate?

Explicatiile potrivit carora e nevoie ca Statul sa pastreze controlul unor companii de importanta strategica nu stau in picioare, din doua motive. In primul rand, in majoritatea cazurilor functioneaza deja in acelasi domeniu de activitate si companii private, unele dintre ele privatizate anterior tot de Stat, iar existenta acestora nu a periclitat in niciun fel interesele strategice ale tarii. In al doilea rand, chiar daca ar fi companii de importanta strategica, nu e nevoie ca ele sa fie detinute de Stat pentru a fi controlate de acesta. Iar controlul se face prin reglementare si supraveghere, nu prin numirea unor persoane in conducerea acelor companii. In tarile occidentale exista entitati cu actionariat privat care acopera toata gama posibila de produse si servicii de importanta strategica pentru economia unei tari, de la centrale nucleare, producatori de armament si operatori ai infrastructurii energetice critice pana la banci centrale. E adevarat ca in fiecare tara regasim cate o sensibilitate fata de un domeniu sau altul, insa acestea se manifesta de regula prin detinerea integrala a acelui domeniu de catre Stat, nu prin detinerea unor companii aflate in concurenta cu altele private.

Motivul real pentru care s-a ales privatizarea doar partiala a economiei, in loc sa fie eliminata complet prezenta Statului in domeniile in care exista deja competitori privati, poate fi inteles tot dintr-o declaratie a premierului, care e de parere ca "nu este o problema ca un om este numit undeva in sectorul public chiar cu un sprijin politic”, referindu-se la companiile de Stat. Este, cel putin, o declaratie sincera, in contrast cu atatea altele ale politicienilor romani, dar acest lucru nu e suficient pentru a o face acceptabila. Ba da, este o problema ca un om e numit cu sprijin politic intr-o companie care functioneaza dupa principiile economiei de piata, pentru ca daca are nevoie de sprijin politic inseamna ca nu e suficient de competent incat sa ajunga acolo fara el. Daca stii ca e nevoie de un asemenea sprijin te concentrezi mai mult pe a-l obtine decat pe a te dezvolta profesional, asa cum si in Epoca de Aur conta mai mult ce pile ai la Partid decat ce competente ai. Iar rezultatele le cunoastem deja.

Iar daca nu era de ajuns argumentul ca proprietatea de Stat incurajeaza incompetenta si coruptia, daunand in final economiei in ansamblul sau, ceea ce ne face pe toti sa fim mai saraci decat am putea fi, mai exista doua argumente importante. Unul este ca, acolo unde unul dintre jucatori este si arbitru, are tendinta sa se avantajeze singur. Un lucru care se poate manifesta in multe moduri, de la reglementari care pot dezavantaja competitorii privati pana la a permite acumularea unor datorii uriase la buget de catre companiile de Stat neprofitabile, acei bani trebuind sa fie compensati prin impozite mai mari pentru contribuabilii privati.

Al doilea argument tine de banii care ar putea fi obtinuti din vanzarea companiilor profitabile si eventual a activelor celor neprofitabile, suficienti incat sa nu mai fie nevoie de carpirea bugetului cu masuri disperate. Desigur, ar fi de preferat ca dezmatul bugetar sa fie oprit si sa nu mai fie reluat in anii urmatori, iar povara fiscala sa fie distribuita mai uniform, insa acestea sunt masuri de reforma fiscal-bugetara, nu masuri de avarie pentru a evita intrarea in colaps a finantelor publice, asa cum am vazut pana acum.

Faptul ca nu mai vorbim despre cantitatile de lignit sau huila cocsificabila care ar trebui produse, ci despre profituri si pierderi, nu anuleaza dezavantajele pe care le aduce implicarea directa a Statului in economie. Nu despre introducerea sau actualizarea indicatorilor de performanta ar fi trebuit sa auzim in aceste zile dinspre Guvern, ci despre un calendar de vanzare a companiilor pe care le detine, lasand  stabilirea indicatorilor de performanta in seama celor care ar fi normal sa se ocupe cu asa ceva: actionarii privati si reprezentantii acestora in conducerea executiva a companiilor, numiti pe alte criterii decat apartenenta politica.